ce sa spun adevarul e undeva la mijloc indiferent ce sa intamplat gabriela daca era asa de buna pe cat pare mergea sa-si vada mama indiferent de greselile amandoura asta e viata pana la urma gresesti ierti cazi te ridici si mergi mai departe nu judec pe nimeni dar e totusi mama care te-a nascut putin respect vine ziua cand si ea va fi mai in varsta si va avea nevoie de ...............sprijin si at ...............pauza

Nu toate mamele merita sa le ierti,depinde ce au facut cand erai un copil si aveai nevoie de ele,daca o mama isi omoara copilul aia tot mama ramane?sau daca il creste numai in batai sau il abandoneaza ramane tot mama ca apoi cand are nevoie sa ii fi alaturi?eu cred ca nu merita nici numele sa il pronunte,dar sa mai o si ajute...cine stie ce viata a dus in copilarie,inainte l-a ajutat pe fratele ei si acum este nerecunoscator,tatal ei o vb de rau,mama ei a alungat-o...Gabi pare o femeie tare buna,stie ea de ce face asa si stie ea ce e bine sa faca,daca ar fi rea s-ar vedea pe fata ei.

cu totii stim de acea porunca "cinsteste pe mama si pe tatal tau...."dar...oooofff nu stiu ce sa zic,daca intradevar parintii Gabrielei nu s-au comportat ca niste adevarati parinti,si au facut-o sa sufere atat de mult incat nu i-a vizitat cand au fost bolnavi,cred ca stie ea dece.Va spun asta din propria mea experienta.am avut o copilarie foarte nefericita.am fost saraca dar nu asta conta pentru mine ca nici nu-mi dadeam seama de asta pe atunci doar ca am fost batuta si muncita de parintii mei inca de mica...mama ma blestemat rau de tot pana cand m-am casatorit....imi aduc aminte ca ma cutremuram cand o auzeam pe mama zicand .."vedete-as moarta pana maine" cand ma scol maine dimineata sa te vad cu mainile pe piept....cadeti-ar limba...sa ti se usuce mainile si picioarele,sa te trazneasca dumnezeu.si multe multe altele..nu o vedeam niciodata multumita si tocmai de asta faceam orice ,absolut orice ca sa o fac sa fie mandra de mine sau sa ma laude catusi de putin ca am facut si eu ceva pentru ea...o ajutam la treaba si aveam grija de toti fratii mei mai mici...aveam 11 ani si aveam grija de sora mea de 4 luni in timp ce mama era la munca...spalam rufele la mana pentru toata familia(7 in total)aveam basici in palme iar cand venea acasa numai cu cearta si scandal venea si daca ceva nu era in regula imi rupea practic oasele cu pumnii si cu tot ce avea in cale ,iar eu atat eram de fraiera ca nu fugeam niciodata si ma batea mai rau.....si azi imi zice razand ca eram tare proasta ca nu fugeam ca sa ma apar ca ii venea sa ma bata mai tare ...dar eu nu fugeam pentru ca imi era teama caci daca fug o sa ma bata mai tare cand ma va prinde la masa caci asta pateam doar.iar de tata ce sa va zic...aveam o frica terorizanta,era un monstru greu de suportat,poate mama din cauza asta era asa de agresiva,era suparata din cauza lui si isi varsa nervii pe mine.daca tata venea de la serviciu si nu gasea sosetele lui spalate,camasile calcate si pantofii lui dati cu crema,

era scandal mare,eram ingroziti toti de frica.dar mai ales eu caci toate cadeau pe mine ...si eu,pentru ei eram insuportabila.nu ridicam nici ochii la ei cand ma criticau ca imi era teama.cand tata ma chema ca sa ma intrebe de o anume proplema mi-aduc aminte ca eu nu-l vedeam decat incepand de la pantofi si pana la genunchi caci imi era frica sa-i vad privirea furioasa si daca ma uitam vreodata la el se tulbura teribil ca ma lua si ma trantea de toti peretii.cand am mai crescut ma duceam sa muncesc cu ziua ca sa castig bani,aveam 14-15 ani iar banii mi-i lua mama caci trebuia sa-mi cumpere haine de scoala.nu puteam sa-mi cumpar nimic nici macar un pachet de biscuiti.cand mergeam cu colindul sau cu plugusorul tot la fel,imi lua totul iar eu atat de fraiera eram ca eram sincera si spuneam cat am facut crezand ca asa voi zmulge un zambet sau o lauda din partea mamei macar ca de la tata niciodata,era imposibil.La scoala nu aveam niciodata banuti ca ceilalti copii si nici dulciuri.imi era pofta ,iar daca cineva ma servea cu ceva dulce imi era rusine sa iau si le spuneam ca nu vreau caci sunt satula ca mananc multe dulciuri acasa.Nu vroiam sa stie nimeni ca sunt necajita,imi era rusine.Acum am 40 de ani si doua fete.parintii mei nu s-au schimbat ,doar foarte putin,se poarta urat cu copii mei,sunt rigizi iar cand am fost aproape pe moarte nu au venit la spital la mine niciodata si nici sa ma ajute cu ceva.Eu ii vizitez si ii ajut mult ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic caci nu am alti parinti in afara de ei si simt nevoia sa-mi fie aproape moral,simt nevoia sa daruiesc,caci am multe de datchiar daca sunt traumatizata de trecutul meu.Nu pot sa fiu fericita decat pe scurte perioade,ma simt si acum frustrata,trista,timorata,fara siguranta si tot ce vreau sa spun este ca "I-AM IERTAT" caci dumnezeu e singurul care ne poate judeca dupa fapta pe care fiecare a facuto.In cazul Gabrielei,ce pot sa zic,trebuie sa-i ierte ca sa fie si ea iertata de d-zeu la randul ei....

Cum pana la Dumnezeu te mananca sfintii,tre sa fim realisti si sa traim cu picioarele pe pamant.Pe cei care nu ne fac bine sa ii inlaturam,fie ei familia,care in cazul de fata chiar nu merita sa aiba habar de ei,la cate a indurat,nu degeaba a luat hotararea de a se departa de ei.Nu tre sa fi bun cand ai de dat,ci si cand ai de primit daca nu sunt altii buni cu tine,atunci renunta si urmeaza calea ta.