In ciuda inmultirii vocilor care cer Israelului sa puna capat actiunilor militare, Tel Avivul este hotarit sa isi continue campania pina la distrugerea Hezbollahului. „Procesul diplomatic nu intentioneaza sa reduca in nici un fel oportunitatile pentru continuarea campaniei militare“, afirma Tzipi Livni , ministrul de Externe al Israelului. „Vom continua sa purtam negocieri paralel cu desfasurarea campaniei militare“, asigura totusi oficialul israelian. De ce atacuri furibunde? Multa lume s-a intrebat de ce Israelul nu a ales calea diplomatiei, asa cum a facut in situatii similare, in 2000 si in 2004. Unul dintre motive este faptul ca soldatii au un statut sacru in mentalul colectiv israelian. Ei sint recruti, nu profesionisti „platiti sa ucida“ si deci sint vazuti drept „fiica sau fiul cuiva“, avind o valoare mai mare chiar decit civilii. Un alt motiv pentru care Israelul a folosit „forta disproportionata“ este ca nu putea suferi un esec in fata a doi adversari: Hezbollahul si Hamasul in acelasi timp, care ambii rapisera militari israelieni. O alta motivatie are o puternica componenta politica. Un alt guvern ar fi putut rezista presiunii opiniei publice. Nu insa si acesta, in care nici premierul si nici ministrul de Interne nu sint militari de cariera. Daca Israelul nu ar fi intervenit militar, gestul lor ar fi putut fi interpretat drept o slabiciune. Daca Ariel Sharon a putut sa negocieze un schimb de prizonieri in 2004, fara a recurge la bombardamente, Ehud Olmert nu poate face asta acum. Solutii pentru iesirea din criza Tel Avivul era decis de mai mult timp sa dea o puternica lovitura Hezbollahului, organizatie care s-a intarit enorm in ultimii doi ani, „ajutata“ de armele oferite de Iran si de Siria. Acum israelienii incearca sa se asigure mai ales de faptul ca Hezbollahul nu va putea fi inarmat in viitor de Teheran si de Damasc. Pe de alta parte, o incetare a focului in acest moment nu se poate realiza fara predarea celor doi soldati israelieni . Consecintele pacii Acest razboi ar putea avea efect asupra politicii de retragere „unilaterale“ a lui Ehud Olmert din teritoriile ocupate. Dreapta radicala ar spune ca retragerea Israelului din sudul Libanului in 2000 si din Fisia Gaza in 2005 nu a pus capat violentelor dinspre aceste regiuni, stinga ar cere o solutie negociata. Este de asteptat ca bombardamentele israeliene sa fi reaprins sentimentele antievreiesti in rindul populatiei libaneze care vazuse tara redresindu-se dupa ani de razboi. Un alt mare semn de intrebare este daca statul libanez va reusi sa supravietuiasca crizei de legitimitate in care se afla. Riscul cel mai mare ramine insa internationalizarea conflictului, cu Siria si Iranul de partea Hezbollahului si cu SUA de partea Israelului. Conflictul israeliano-libanez in remiza Israelul si Hezbollahul sint, pe termen scurt, captivii escaladarii conflictului, ceea ce face ca nici o parte sa nu fie dispusa la concesii . Principiile intelegerii dintre cele doua parti ar trebui sa fie cele oferite de Rezolutia nr. 1559 a Consiliului de Securitate al ONU. Ea cere dezarmarea tuturor militiilor libaneze, trimiterea armatei libaneze in sudul tarii si retragerea tuturor trupelor straine. Acest lucru ar duce la sporirea autoritatii guvernului libanez si la minimalizarea capacitatii Hezbollahului de a provoca noi crize. Guvernul actual de la Beirut, condus de premierul Siniora, are in componenta doi ministri proveniti din gruparea Hezbollah. Acest fapt ingreuneaza rezolvarea politica din interior a situatiei de criza din Liban. Cea mai proasta solutie diplomatica ar fi revenirea la status-quo-ul dinainte, situatie care a dus practic la razboiul ce se poarta in prezent, pentru ca ar lasa Hezbollahul intr-o pozitie in care si-ar putea continua bombardamentele asupra Israelului, la un simplu semnal de la Teheran.