În Uniunea Europeană divorţează în fiecare an peste 170.000 de cupluri internaţionale. În procente, această cifră reprezintă circa 16 la sută din despărţirile cu acte în regulă la nivelul întregii Europe. Problema nu este cifra relativ mare de perechi nefericite care sapă instituţia căsătoriei, ci infernala birocraţie prin care trebuie să treacă acestea. Nenumăratele demersuri şi acte necesare unui divorţ între parteneri cu cetăţenie diferită îi fac pe mulţi europeni să se lase păgubaşi. Comisia Europeană a adoptat două proiecte, potrivit cărora aşa-numitele divorţuri transfrontaliere se vor face pe baza punctelor comune din codul familiei din ţările ale căror cetăţeni sunt partenerii. Dificultatea unui divorţ transfrontalier rezidă din lipsa unui cod al familiei unic la nivelul întregii UE. Iar discrepanţele dintre sistemele juridice în statele UE sunt foarte mari. Spre exemplu, în timp ce în Finlanda în şase luni te poţi transforma dintr-un om căsătorit într-unul proaspăt divorţat, în Irlanda cuplul trebuie să treacă printr-o perioadă de aşteptare de patru ani, înainte de a obţine actele de divorţ. Diferenţele dintre sistemele juridice europene îi încurajează pe europeni să participe la aşa-zisele "curse" ale divorţului, ce presupun că unul dintre parteneri se grăbeşte să depună actele de divorţ înaintea celuilalt pentru a specula avantajele pe care i le oferă legea din ţara sa. Iniţiativele CE au atras atenţia ţărilor catolice conservatoare precum Polonia şi Irlanda, care au proceduri restrictive, şi mai ales Maltei, singurul stat UE care nu permite divorţul.